aproaperecenziiaproaperecenzii
Navigate back to the homepage

Le scaphandre et le papillon (2007): fără limite

Andrei GEORNOIU
September 28th, 2020 · 4 min read

Puține ființe pot provoca mai multă admirație decât omul. Omul, acest mamifer fascinant, nu cred că va înceta vreodată să surprindă, este asemenea unui izvor nesecat de comportamente și atitudini ascunse, îngrijite în umbră, gata să-și lase fețele îmbăiate de lumină în cele mai neașteptate momente. Această scurtă laudă închinată ființei umane o aduc, fiindcă este puternic legată de filmul lui Julian Schnabel, Le scaphandre et le papillon (2007). Aici, avem tot o creație inspirată din fapte reale remarcabile, însă e acel gen de film care trece dincolo de true story și reușește să se apropie foarte mult de artă.

Le scaphandre et le papillon este povestea lui Jean-Dominique Bauby (Mathieu Amalric), editorul revistei franţuzeşti Elle, care la patru zeci și trei de ani a suferit un infarct ce îl va lăsa paralizat. Închis în propriul său trup, cu un creier perfect funcțional, Jean-Do suferă de sindromul locked-in. Mai exact este prizonier în propriul său corp, nu poate să miște nicio parte a trupului, în afară de pleoapa ochiului stâng, nu poate să vorbească, dar vede și aude tot ce se întâmplă în jur, iar mintea sa este intactă. Și cumva, împingându-și limitele, acest om dorește să scrie o carte. Astfel cu ajutorul sistemului elaborat de Henriette (Marie-Josée Croze) și utilizat de Claude (Anne Consigny) ia naștere Le scaphandre et le papillon.

Un prim lucru care îți atrage atenția de la început este modul de a filma. Pentru aproximativ patruzeci de minute și noi suntem blocați în corpul lui Jean-Do. Schnabel alege, poate pentru a ne face să înțelegem mai bine situația, pentru a simți într-o minusculă măsură dificultatea abătută asupra personajului, să ne introducă în mintea lui. Vedem ce vede el, uneori în ceață, la fel ca el. Putem să auzim personajele din jur, observăm cum Jean-Do este mutat dintr-un loc în altul. La rândul nostru suntem prinși acolo cu el. Senzația pe parcursul acestor minute este de puternică strâmtorare, parcă și nouă lumea ni se reduce la propriul corp și parcă am vrea să ridicăm mâna spre ecran și să tragem de imagine pentru a vedea și altceva. Dar nu se poate, asemenea personajului, nu mai avem putere asupra a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Totuși, din păcate sau din fericire, acest unghi subiectiv dispare treptat și începe să se combine și cu alte imagini.

Ajungem să-l vedem pe Jean-Do cu totul, corpul său paralizat, strâmbătura în care buzele sale au rămas blocate și locurile prin care este plimbat. Alături de aceste imagini se mai strecoară momente sub forma amintirilor cu personajul nostru în vremea în care era sănătos. Astfel apar în film tatăl său (Max von Sydow), dar și fosta soție, Celine (Emmanuelle Seigner). Aici, remarcabil, dar în același timp dureros de văzut, este obiectivitatea cu care este privită viața lui Bauby. Pentru niciun moment nu este construit pentru a fi un personaj pe placul publicului, dar nici măcar pentru a se putea empatiza cu ușurință cu el. Într-adevăr, accidentul care îl lasă în această stare teribilă, este unul groaznic, un ghinion imens, și cu toate acestea Bauby, cel puțin pentru mine, nu stârnește milă. Trebuie doar să te uiți la relațiile sale cu cei apropiați și îți vei da seama că viața sa personală este un dezastru. Și-a înșelat soția, cu care mai avea și doi copii, este mereu pe fugă (priviți cât de repede își bărbierește tatăl) și abia dacă reușește să petreacă puțin timp cu proprii copii. Privit astfel, cumva mai dinafară, oricât aș vrea să afirm altceva, Jean-Do este un om urât.

Putem să ne întrebăm, pe bună dreptate, cum ar fi arătat viața personajului nostru dacă tragicul incident nu avea loc? Și-ar fi părăsit amanta și s-ar fi întors la soție? Ar fi petrecut mai mult timp familia? Ar fi vorbit mai mult cu tatăl său? Eu tind să cred că nu. Bauby ar fi rămas la fel, un om care trăiește în grabă, care duce o viață dezordonată și superficială. Iar printre cele mai mari merite ale filmului este că nu vrea să îl facă să pară că ar fi fost altfel. Schnabel ni-l arată fără ocolișuri, fără să ne spună dacă a fost un om bun sau rău, pentru că, în viziunea lui asta nu contează așa mult. Din această mai puțin pronunțată atenție pentru moralitate, s-au născut cele mai dureroase faze ale filmului. În acest sens, am în minte o scenă pe care nu o voi uita foarte ușor, poate niciodată, când undeva spre final, Jean-Do primește un telefon de la femeia pentru care își părăsise familia. El este în camera de spital împreună cu fosta soție când este sunat de amantă. Celine iese din cameră pentru un minut, timp în care vocea din telefon face o scurtă declarație de amor. Normal, Celine aude tot ce se vorbește, fiindcă parcă prea repede se întoarce în cameră, parcă prea exactă este venirea ei. Iar pentru că Bauby nu are cum să răspundă întrebării femeii din telefon, Celine trebuie să traducă. Întrebarea era: „Vrei să vin?”. Răspunsul pe care el îl dă și care este rostit de Celine este: „În fiecare zi te aștept.”. Aici, asumându-mi subiectivitatea, orice respect pe care îl aveam pentru Bauby, a dispărut. E acel „așa ceva nu se face”, să îți pui fosta soție, care deși nu mai avea nicio îndatorire față de tine, care a venit mereu în vizită, fie singură, fie a adus și copiii, să dea un astfel de răspuns femeii pentru care ai părăsit-o, și care, mai mult, nu te-a vizitat nici măcar odată, e pur și simplu inadmisibil. Durerea lui Celine vibrează în aer și am fost șocat de cât control a putut da dovadă. Iar atitudinea lui Jean-Do, pentru mine, este de neiertat.

Totuși, pentru că acțiunile personajului nu sunt niciodată judecate, filmul excelează. Iar subiectivitatea mea nu a afectat deloc aprecierea pe care o am pentru ceea ce a reușit Schnabel să facă aici. Le scaphandre et le papillon este o poveste greu de transpus în imagini, și totuși regizorul împreună cu scenaristul Ronald Harwood și directorul de imagine Janusz Kaminski, reușesc impresionanta performanță de o face. Cu imagini artistice, care parcă te închid și pe tine în universul personajului, creatorii filmului construiesc una dintre cele mai emoționante și dificile povești de urmărit.

NOTA: 8.5

More articles from aproaperecenzii

Moonrise Kingdom (2012)

Cred ca ma aflu acum in fata a doua tipuri de spectatori. Pe de-o parte sunt cei care pur si simplu nu suporta filmele lui Wes Anderson. Iar pe de alta parte, sunt cei care le iubesc la nebunie. Eu sunt undeva la mijloc, cu o inclinatie mai puternica spre a doua categorie.

September 28th, 2020 · 3 min read

Penny Dreadful (2014-2016)

Întunecat, violent, elegant și de o frumusețe intoxicantă, Penny Dreadful (2014-2016) este unul dintre acele seriale care scapă, care…

September 28th, 2020 · 2 min read
© 2020 aproaperecenzii
Link to $https://github.com/andrewGeornoiuLink to $https://www.instagram.com/andrei_geornoiu/Link to $https://www.linkedin.com/in/andrei-geornoiu-a35a05108/Link to $https://www.facebook.com/GeornoiuAndrei