A Girl Walks Home Alone at Night (2014)

Primul film western iranian cu vampiri. Aşa ne recomandă publicitatea debutul în lungmetraj al regizoarei Ana Lily Amirpour. Iniţial o descriere făcută în acest fel pare o idee bună pentru a atrage spectatori care altfel nu ar vedea nicicum A Girl Walks Home Alone at Night. Însă există un risc puternic de a deruta publicul, fiindcă filmul lui Amirpour îşi depăşeşte cu mult tagline-ul superficial. De aici şi reacţiile mixte apărute în jurul său.

Filmul se deschide cu Arash (Arash Marandi) care ia în braţe o pisică rătăcită şi împreună cu ea se întoarce acasă la tatăl său dependent de droguri, Hossein (Marshall Manesh). Totul se întâmplă într-un oraş iranian imaginar, Bad City. Evident acesta reprezintă o metaforă, Bad City nu vrea să fie autentic iranian (mai ales dacă ţinem cont că filmul nici măcar nu a fost făcut în Iran, ci în Taft, California), este pur şi simplu un loc în care se întâmplă lucruri rele, ce ar putea exista oriunde în lume. Cadavrele inundă ceea ce pare a fi o groapă special făcută pentru ele. Drogurile şi prostituţia au corupt fiecare centimetru al societăţii. Oamenii sunt împinşi să fure sau să cerşească. Pe scurt, nici nu este nevoie să ştim numele oraşului ca să înţelegem că este un loc rău.

În această atmosferă dezolantă, unde parcă nu mai există nicio lege, îşi face loc apariţia subită a supranaturalului. Fata vampir (Sheila Vand), o vom numi astfel întrucât ei nu îi este dat un nume, care iniţial pare să fie un fel de justiţiar neoficial al oraşului. Introducerea unui element de acest fel este o alegere extrem de curajoasă din partea regizoarei. Vampirii sunt un subiect exploatat la maxim, care pare să-şi fi pierdut originalitatea şi sensul în ultimul timp (Seria Twilight, The Vampire Diaries, True Blood, Dark Shadows etc.). Însă de la prima apariţie a eroinei sale, observăm că Amirpour nu este în niciun fel interesată de latura fabuloasă şi comercială a vampirilor. Nu vrea să vedem o femeie invincibilă care zboară în noapte şi poate oricând să rupă un om în două. Nu, vampirul lui Amirpour este învăluit în eleganţă şi mister. Fata, ca de altfel întregul film prin atenţia acordată detaliilor mai mult sau mai puţin ciudate, prin lentoarea tonalităţii, aminteşte de enigmaticul Only Lovers Left Alive (2013) al lui Jim Jarmusch şi de sigur de ceea ce este probabil o capodoperă a acestui gen, filmul suedez Låt den rätte komma in (2008).

Cu astfel de influenţe, A Girl Walks Home Alone at Night, ar fi putut foarte uşor să se transforme într-un kitsch banal. Iar faptul că nu a făcut asta, este probabil cel mai mare merit al lui Amirpour. Într-adevăr, fata care bântuie străzile din Bad City, dar şi celelalte personaje amintesc de ceea ce am văzut în filmele observate. Ca în acestea şi în A Girl supranaturalul nu este folosit ca un element şocant, nu este un magnet de atragere a interesului, ci mai degrabă este acel ceva care prin verticalitate şi distanţare de mizeriile umane, se află deasupra a toate.

Fata nu este atinsă de tentaţia drogurilor. Nu cade în lăcomia banilor. Nu este un criminal care ucide din plăcere. Ea se află dincolo de toate acestea, fiind asemenea unei divinităţi tăcute a întunericului. O entitate care, dacă ar fi să ascultăm poveştile cu vampiri, ar trebuie să reprezinte însuşi întunericul. Însă paradoxal, vampirul lui Amirpour, este probabil cea mai strălucitoare lumină din noapte.

Lăsând filmul să continue, acţiunile misteriosului justiţiar care îşi poartă ciadorul (voalul islamic, un element de îmbrăcăminte feminină purtat cel mai adesea din motive religioase de către femeile musulmane) asemenea unei pelerine par să capete un contur: bărbaţii care agresează femeile sunt ţintele principale. Aşadar, putem vorbi aici de o puternică latură feministă a filmului. Probabil cea mai remarcabilă scenă în acest sens este întâlnirea dintre vampir şi un băieţel (Milad Eghbali). Pe lângă faptul că acesta este probabil şi cea mai înfricoşătoare din întregul film, ameninţarea spusă pe un ton dur, mârâitul din vocea fetei care se pierde treptat după ce obţine efectul dorit, îi dă filmului un puternic caracter feminist. „Să fii băiat bun", aproape că şopteşte ea înainte să dispară în noapte. Tot în această direcţie, de remarcat sunt şi celelalte ucideri, fiecare implicând personaje masculine.

Şi totuşi, povestit astfel filmul nu pare convingător, probabil pentru că mai mult ca sigur nici nu este. Povestea nu este punctul forte al creaţiei lui Amirpour, ci iubirea pe care a pus-o în munca sa.

Un mare plus al filmului este imaginea. Totul este învăluit într-un alb-negru clar şi misterios care se potriveşte perfect cu atmosfera oraşului prezentat. De cele mai multe ori regizoarea nu se grăbeşte, nu caută să ne prezinte o acţiune ieftină sau o dramă telenovelistică. Multe cadre sunt lungi şi lipsite de acţiune, uneori chiar şi de dialog. Adesea filmul mi-a amintit de A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (2014), în sensul că mişcările făcute, parcă în reluare, mă duc cu gândul la imaginile din tablouri. Diferenţa este aceea că în A Pigeon… aveam un tablou care începea să prindă viaţă, în timp ce la Amirpour personajele se mişca într-un ritm calm, atât de uşor încât se metamorfozează treptat într-o imagine meticulos alcătuită, adesea emanând o frumuseţe statică şi tăcută.

Cu toate acestea, deşi prezentă, tăcerea, nu este însă un punct forţe al filmului. Momentele solemne sunt întrecute de scenele acompaniate de fiecare dată de un cântec ales cu grijă de Amirpour. Această imagine atent construită alături de un soundtrack bine gândit sunt principalul atu al lui A Girl…

Însă toată grija acordată stilului poate lucra şi în defavoarea filmului. Este adevărat, imaginea excelează prin frumuseţea tablourilor create. În aer pluteşte o tensiune care însoţeşte fiecare minut. Dar atunci când încerci să vezi dincolo de elementele vizuale situaţia nu mai stă la fel de bine. Actorii îşi fac foarte bine treaba, deşi nu avem parte de nişte interpretări memorabile, ele sunt suficient de credibile cât să nu provoace deranj. În schimb, luat cu totul, filmului îi lipseşte acea greutate pe care o au operele mari. Amirpour îşi tratează ideile cu rafinament, dar stă mai mult la suprafaţă. Vedem problemele, ne sunt prezentate nişte poveşti dramatice, dar nu se ajunge în profunzime. Dar, probabil, filmul nici nu îşi propune asta, iar având în vedere că regizoarea se află la debutul său, detaliile acestea se pot trece cu vederea.

Merită văzut A Girl Walks Home Alone at Night? Cu siguranţă da. În special pentru iubitorii filmelor indie. Amirpour reuşeşte să continue ceea ce pare a fi o tendinţă tot mai răspândită în filmele indie: amestecarea genurilor. Este acest film o dramă, este romantic, comedie, horror, thriller, western? Nimeni nu poate spune exact, e puţin din toate, dar niciunul complet. Însă mai mult decât o îmbinare originală a mai multor genuri, A Girl reprezintă dragoste, dragoste pentru cinema. Așa cum am citit și în alte recenzii, Amirpour dă impresia că a strâns cu grijă tot ce iubea în cinematografie și ne-a lăsat privilegiul să vedem și noi. Filmul său îndeamnă spre rememorare și trezește sau mărește iubirea privitorului pentru cinema.

NOTA: 8


vezi și