The Great Beauty (2013)

De când mă uit la filme am observat că am două mari slăbiciuni legate de personaje. Pe lângă faptul că sunt uşor atras de caracterele intelectuale şi foarte educate, sunt de-a dreptul fascinat de scriitori şi muzicieni. Aceştia mi se pare că au o sensibilitate aparte. Sunt nişte oameni care lucrează cu emoţii puternice, pe care încearcă uneori să le îmblânzească pentru a le putea exprima. Lumea cuvintelor şi cea a sunetelor sunt două tărâmuri magice. Nu oricine poate pătrunde acolo, iar puţini care au intrat şi merită să rămână. Am ales acest început pentru că The Great Beauty (2013) al lui Paolo Sorrentino se află într-o strânsă legătură minunatul univers al literaturii.

Jep Gambardella ( Toni Servillo ) este un scriitor care a scos o singură carte cu un succes imens, iar de atunci nu a mai publicat nimic. Acum principala sa slujbă este cea de jurnalist. Încă de când a ajuns în Roma, Jep avea o singură dorinţă, să devină regele vieţii mondene. Şi putem spune că aceasta s-a îndeplinit. El este prezent la orice petrecere, are prieteni din înalta societate a oraşului, din care şi el face parte. Este un om important în cercurile sociale, care iubeşte viaţa luxoasă, fiind în acelaşi timp conştient de superficialitatea acesteia. Filmul nu are o poveste exactă, ci este mai mult un fel de observare a unui personaj. Timp de aproape două ore şi jumătate, îl privim pe Jep cum îşi caută inspiraţia demult pierdută. Şi odată cu el vedem cât de multă frumuseţe ne înconjoară dacă încercăm să privim totul cu puţin mai multă sensibilitate.

Dacă ai văzut La Dolce Vita (1960) al marelui regizor italian Federico Fellini , atunci sigur vei observa că The Great Beauty are multe asemănări cu filmul lui Fellini. Felul în care este analizată societatea italiană prin ochii lui Jep ne aminteşte foarte mult de Marcello ( Marcello Mastroianni ). Ca Jep, şi acesta avea o slujbă care presupunea scrisul şi se afla într-o continuă căutare a unui sens. Petrecerile şi absurdităţile care se petrec acolo sunt prezente în ambele filme. Şi totuşi, undeva cele două creaţii se despart. Roma de aici nu mai e Roma de atunci, era imposibil să rămână la fel. Petrecerile s-au schimbat. Nu mai suntem într-un oraş în care abia încep să apară paparazzi, ci într-o Romă modernă, care aşa cum era normal, a evoluat. Jep, deşi alege acest oraş pentru popularitatea sa, pentru şansa mai mare de a avea faimă, nu este în căutarea unui sens al vieţii ca Marcello. Putem spune chiar că personajul lui Sorrentino are o direcţie în viaţă, pe care şi-a găsit-o cu ceva timp în urmă. Jep are 65 de ani şi îl putem considera o versiunea în vârstă a lui Marcello, iar el este în căutarea unei mari frumuseţi care, speră el, să-i readucă inspiraţia.

Încă de la începutul filmului Jep se distanţează de superficialitatea care îl înconjoară printr-o sensibilitate accentuată. Chiar el exprimă acest lucru printr-o replică memorabilă: „To this question, as kids, my friends always gave the same answer: "Pussy". Whereas I answered "The smell of old people's houses". The question was "What do you really like the most in life?" I was destined for sensibility. I was destined to become a writer. I was destined to become Jep Gambardella.". Acesta este Jep, un scriitor sensibil, care în ciuda profunzimii sale, toată viaţa şi-a trăit-o în petreceri care nu duc nicăieri, înconjurat de persoane superficiale.

Totuşi, împlinind 65 de ani, el are o revelaţie care ar fi trebuit să vină mai devreme. Jep îşi dă seama că nu poate să-şi mai piardă timpul făcând lucruri pe care nu vrea să le facă. O idee aşa simplă şi puternică pe care cumva o uităm mereu. Doar gândiţi-vă, câți dintre noi nu sunt prinşi în activităţi care nu le fac nicio plăcere? Slujbe anodine, tabieturi monotone, relaţii fără iubire sau informaţii inutile pe care eşti obligat să le reţii. Sunt atâtea lucruri pe care le facem şi nu ne aduc nicio satisfacţie. Şi aşa ajungem şi noi la un moment dat, întotdeauna prea târziu la fel ca Jep, să realizăm că nu mai putem pierde timpul ignorând adevărata noastră pasiune. În acel moment fiecare pleacă pe drumul său ca să-şi găsească propria „mare frumuseţe".

Filmul, putem spune că prezintă această călătorie a bătrânului scriitor. Ajuns la o vârstă înaintată acesta pleacă în căutarea unei „mari frumuseţi". Să fie ruinele din oraş sau artefactele din muzee. Să fie frumuseţea unui truc cu o girafă care dispare sau pictura nebună a unei fetiţe. Sau poate pozele unui artist, sau o muzică solemnă, sau scena hipnotizantă a păsărilor flamingo zburând spre apus. Toată călătoria lui Jep este împânzită de astfel de imagini de o frumuseţe imensă. Cinematografia lui Luca Bigazzi este într-adevăr superbă, acesta ne oferă niște tablouri de o frumusețe magnetizantă. Urmărit de o muzică solemnă personajul nostru se plimbă dintr-o scenă în alta, fiecare parcă tot mai frumoasă decât cea de dinainte. Şi totuşi, Jep nu găseşte ceea ce caută decât la sfârşit. Într-un monolog executat perfect, bătrânul scriitor, îndeamnă la introspecţie, la căutarea rădăcinilor. Nu există nicio mare frumuseţe, ci doar bucăţi, mici licăriri de care trebuie să te bucuri când le vezi. Însă nu cred că putem şti sigur la ce se referă cuvintele sale. Poate aşa cum zice la final, totul este doar un truc. Ce este acest tot? Poate viaţa, poate romanul pe care îl va scrie sau marea frumuseţe, poate arta sau chiar filmul, nu putem şti exact. Mie îmi place să cred că fiecare are un „tot" personal, doar al lui, şi despre el vorbeşte Jep. Îl vedem când închidem ochii şi… povestea începe.

Toni Servillo a devenit prin acest rol unul dintre actorii mei favoriţi. Felul în care îl joacă pe Jep este uimitor. Subtilitatea personajului, vestimentaţia sa atentă şi melancolia din ochi m-au captivat complet. Şi recunosc că parcă aş fi vrut ca filmul să nu se mai termine. Mi-a plăcut extrem de mult felul în care acesta vedea viaţa, cum era înconjurat de superficialitate şi totuşi se distanţa de ea. Modul în care părea că trăieşte din plin, dar niciodată în prezent, fiindcă mintea sa era întotdeauna departe.

Fiind şi o analiză a societăţii italiene în care sunt cuprinse aspecte precum hedonismul şi ipocrizia cetăţenilor, The Great Beauty este în opinia mea unul dintre cele mai bune filme făcute după anul 2000. Foarte rar a reuşit ceva să îmi capteze atenţia şi mă emoţioneze aşa cum a făcut-o filmul Sorrentino. Foarte rar am revăzut cu atâta plăcere un film. Iar muzica şi replicile lui Jep continuă și acum să mă bântuie în zilele căzute în tăcere, dar și în orele pline de vacarm.

NOTA: 1** 0**


vezi și