Ma nuit chez Maud (1969)

M-am gândit să încep 2016 cu o postare mai specială. Nu ştiu câți dintre cei care au intrat pe site au încercat să-și dea seama cine este, sau mai bine spus, din ce film este femeia, scena, din imaginea pe care o am pe blog. Unii probabil au recunoscut-o direct, alții nu, unii poate au fost curioși, dar nu au putut să o găsească, iar unii au ignorat-o complet. Indiferent de categoria în care vă aflați, azi m-am gândit să vă dau răspunsul. Actrița din imagine este Françoise Fabian interpretând-o pe Maud, personaj principal al unuia dintre filmele mele favorite, Ma nuit chez Maud (1969) de Eric Rohmer.

Filmul spune povestea lui Jean-Louis ( Jean-Louis Trintignant ), un inginer devotat catolicismului, care lucrează pentru firma Michelin din Clermont-Ferrand. Prima oară, dată fiind loialitatea sa pentru religie, îl vedem la biserică în seara Ajunului Crăciunului, unde urmărește de la distanță o femeie blondă pe nume Françoise ( Marie-Christine Barrault ), care pare să-i împărtăşească sentimentele și devotamentul față de credință. O privește plin de dorință, o urmărește după ce slujba se încheie, o pierde și jură că ea va fi viitoarea sa soție. Apoi din întâmplare dă peste un vechi prieten, Vidal ( Antoine Vitez ), ateist și marxist convins care îi va face cunoștință cu Maud ( Françoise Fabian ), una dintre prietenele sale. Într-un final Vidal este nevoit să plece, iar Jean-Louis, împiedicat de vreme și de distanță și atras de femeie, rămâne să-și petreacă noaptea alături de Maud.

Bun, încă din descriere, cred că se înțelege că acțiunea filmului este una statică, nu există foarte multă mișcare sau tensiune, nu avem suspans sau mister, ci personajele lui Rohmer sunt angajante într-o joacă a ideilor. Jean-Louis, Maud și Vidal vorbesc mult, disecă împreună concepte precum religia, iubirea și căsătoria, jonglează prin filosofie și ne oferă o analiză profundă a comportamentului uman. Din acest punct de vedere, filmul intră în categoria acelor „chamber films", gen sau stil de regizare utilizat magistral de marele regizor suedez Ingmar Bergman - Through a Glass Darkly (1961), Winter Light (1963), The Silence (1963) și Persona (1966) – Dar și de alții. Acest lucru înseamnă de cele mai multe ori că filmul încearcă să se întoarcă spre teatru. Sunt folosite personaje puține, plasate într-o scenă restrânsă, care adesea ia forma unei simple camere sau case și întreaga acțiune are loc acolo, dialogul și ideile transmise fiind extrem de importante.

Ce idei avem la Rohmer? E bine, de recomandat chiar, să citiți puțin înainte despre religia catolică și Pariul lui Pascal. Nu este obligatoriu, dar acestea sunt niște subiecte principale ale conversației personajelor și cunoașterea lor într-o măsură minimală vă poate ajuta să le înțelegeți mai bine. Dintre cele două, deși interconectate, cel mai mult m-a fascinat abordarea afirmației lui Pascal. Pentru cei care nu știu, Pariul lui Pascal este numele dat unui argument al credinţei în Dumnezeu de către Blaise Pascal. Aceasta ar fi o variantă simplificată a sa: „Dacă Dumnezeu există și eu nu cred, am pierdut totul, dar dacă el nu există și eu cred nu am pierdut nimic." Acum, din ce am căutat pe internet, cum văd oamenii cuvântul „Dumnezeu" și pe lângă un „religie", o iau razna. Da, într-adevăr, Pascal a fost credincios, de asta pariul său este legat de credință, dar eu mă voi îndepărta de acest subiect veșnic născător de polemici. Propun, mai bine și poate mai corect, concentrarea pe cuvântul „pariu". Fiindcă asta mi se pare mult mai semnificativ, atât pentru afirmația filosofului, cât și pentru filmul Rohmer.

Cred că Jean-Louis este cel care afirmă la un moment dat că acest aspect probabilistic al vorbelor lui Pascal, faptul că seamănă prea mult cu o loterie, îl deranjează cel mai mult. Se conturează și se evidențiază astfel rigiditatea caracterului său. Este un bărbat catolic, devotat religiei lui, care vrea o femeie la fel de credincioasă, blondă, pentru că el vede în viața alături de ea un ideal. Jean-Louis, deşi nu a dus o viață strictă, a mai avut aventuri cu alte femei și plăcerile vieții nu îi sunt străine, este într-un final un om a cărui minte este prinsă în căutarea unor tipare lipsă, acele piese despre care crede că, odată găsite, îi vor completa imaginea.

Fascinant este cum, mai mult, dacă nu complet, în opoziție apare Maud. O femeie divorțată și o mamă singură, care nu are nicio simpatie pentru religii și care sfidează timpul și societatea în care se află. Ea este probabil cel mai interesant și bine construit personaj de Rohmer din toate filmele sale. Iar pentru mine este modelul cel mai apropiat de feminitatea ideală. Maud este o combinație de rafinament și eleganţă infinite, cărora li se adaugă o independență puternică, sălbatică parcă, fără să cadă în vulgaritate și prost gust. Mai mult decât orice, femeia de lângă ce doi bărbați, este o ființă a cărei libertate o consider de invidiat. Liberă în mișcări, fără limite în alegeri și comportament, dar mai ales liberă în gândire. De o frumusețe specială, extrem de feminină și atrăgătoare, Maud nu este doar un exterior, un ambalaj. Fiindcă, probabil, aici găsim una dintre cele mai admirabile manifestări ale gândirii și comportamentului feminin. Este acea inteligență seducătoare, care aleargă copilărește, dar nu haotic, printre argumente și aruncă propoziții jucăușe, care deși uneori aflate în contradicţie sau eroare, farmecă, frustrează și atrag incontrolabil atenția masculină.

Clișeu psihologic, dar adesea adevărat, între opusuri există de cele mai multe ori o atracție stranie. Asta li se întâmplă și celor doi. De-a lungul întregii nopți, între cei doi se construiește o tensiune erotică puternică. Maud desfiinţează mai multe concepții formulate de Jean-Louis. Totuși, dacă mă gândesc mai atent, parcă asta sună prea brutal, fiindcă ea nu le distruge, nu acesta e scopul cuvintelor sale. Felul în care femeia atinge vorbele și ideile partenerului de conversație, amintește de o iubită care mângâie doar cicatricele de pe corpul iubitului. Nu vrea să aducă la lumină imperfecţiunea sau urâtul, ci mai mult, privește totul cu o tandrețe plină de candoare pe care o construieşte ajutându-se de inteligența sa ascuțită. Astfel, gradual, rigiditatea lui Jean-Louis este atacată, fixismul său se transformă într-o incertitudine, atitudine total opusă femeii. Maud, învăluită în acea libertate pe care am menționat-o mai devreme, este extrem de hotărâtă. De altfel, gestul ei după noaptea reținută pe care o are cu Jean-Louis, este grăitor în acest sens.

Aici este momentul în care se simte pregnant ideea de pariu, de șansă. Jean-Louis, prin nehotărârea sa, prin incapacitatea de a alege clar ce curs al acțiunii vrea să urmeze, pierde. Romantismul și tensiunea nu dispar, dar iubirea dintre ei pare tot mai imposibilă, ceea ce o face și dificil de privit. Aici se și încheie enigmatica seară petrecută cu Maud, pentru a da startul unei zile în compania lui Françoise, tânăra blondă de la biserică.

Ceea ce urmează, mai exact felul în care este percepută situația, depinde mult de cel care privește filmul, de personalitatea și experiența sa. Pentru mine, relația cu fata credincioasă pălește din toate punctele de vedere pe lângă ce s-a întâmplat înainte cu Maud. Françoise este o femeie frumoasă, dar îi lipsește carisma aceea misterioasă amestecată cu spiritul libertin și inteligent pe care o vedeam la Maud. Apoi, am putea să ne gândim după ce auzim povestea despre persoana cu care soțul lui Maud a înșelat-o, oare nu se potriveşte Françoise puțin prea bine profilului descris acolo? Dar, la fel, putem să ne întrebăm și dacă Maud nu l-a lăsat pe Jean-Louis să plece acasă de teamă, a cărei justificare o putem găsi în povestea despre accidentul amantului ei? Tot așa, putem să ne punem întrebări și la final. Oare Jean-Louis a ratat șansa vieții sale? Oare este fericit cu Françoise? Cum am spus, fiecare cred că își găsește răspunsurile proprii.

Rohmer ne lasă pe noi să alegem, ne îndeamnă să gândim și să medităm la aceste șanse care apar și în viața noastră. Cel puțin, acesta a fost efectul pe care l-a avut filmul asupra mea. Este acel „oare ce ar fi fost dacă…?" de care nu am putut să scap multe luni după ce am văzut și revăzut Ma nuit chez Maud.

Concluzionând, filmul despre care am scris nu este unul ușor și nu este pentru oricine. Stilul regizorului poate provoca adesea reacții foarte diferite în privitori. Fie vă va plăcea la nebunie și veți continua și cu alte filme precum Le genou de Claire (1970), L'amour l'après-midi (1972) sau Le rayon vert (1986) ca să enumăr câteva dintre cele mai bune ale regizorului, fie nu veți vrea să mai auziți prea curând de el.


vezi și