The Sessions (2012)

De la un timp nu mai suport poveştile adevărate. Când văd această etichetă aşezată ostentativ pe posterul unui film, trec imediat peste el bombănind. „True story pe naiba! Oamenii chiar nu mai ştiu să creeze nimic original?". Aceste biopics devin tot mai enervate şi mai multe. Aproape că îmi amintesc de avalanşa imensă a filmelor cu super eroi. Nu mă credeţi? priviţi doar câte true story-uri avem şi vom avea în cinema: Everest (2015), The Walk (2015), Black Mass (2015), The Danish Girl (2015), Bridge of Spies (2015), In the Heart of the Sea (2015), The Revenant (2015), Steve Jobs (2015). Prea multe? Aşa cred şi eu, iar asta e doar pe 2015, nici nu vreau să discut despre anul trecut. Acest tagline care ne anunţă că filmul este inspirat din fapte reale mi se pare o mare păcăleală, o tâmpenie, dar în acelaşi timp o bună strategie de marketing. Nu ştiu exact de ce, dar oamenii par să fie foarte curioşi să vadă ceva ce, cred ei, s-a întâmplat şi în realitate (diferenţa fiind lipsa replicilor dramatice, efectelor speciale, decorului perfect, tensiunii artificiale, acţiunii exagerate, dramei stupide).

Şi totuşi există acest gen de filme şi ca în orice gen, există acele producţii care se distanţează de turmă. Filme mici sau mari, care au înţeles cum trebuie făcută treaba. Sunt destul de multe şi aici, voi da doar câteva exemple care m-au impresionat în mod deosebit: Schindler's List (1993), A Beautiful Mind (2001), The Pianist (2002), The Fighter (2010), Raging Bull (1980), Awakenings (1990). Şi tot în această categorie voi include şi filmul lui Ben Lewin , The Sessions (2012).

Privit superficial acest film pare să aibă toate elementele unei telenovele stupide sau ale unui film pornografic ieftin. De aceea, atunci când am citit un rezumat al acţiunii, mă gândeam că există un risc foarte mare să se transforme în una dintre cele două. Dar când porneşti filmul îţi dai seama că aşa ceva nu se va întâmpla. The Sessions este povestea inspirată din viaţa lui Mark O'Brien ( John Hawkes ), un bărbat de 38 de ani, care în 1955 s-a îmbolnăvit de poliomielită şi care şi-a petrecut apoi toată viaţa paralizat şi incapabil să respire fără ajutorul unui aparat denumit plămân de fier. La un moment dat Mark decide că nu mai vrea să fie virgin. Şi cu ajutorul preotului Brendan ( William H. Macy ) şi având susţinerea terapeutului său, o contactează pe Cheryl Cohen-Greene ( Helen Hunt ), a cărui slujbă este cea de surogat profesionist pentru sex. În continuare vom urmări relaţia absolut fascinantă care se formează între cei doi de-a lungul celor 6 sesiuni.

Toată această poveste poate părea vulgară la prima vedere. Şi sunt sigur că ar fi putut foarte uşor să devină aşa. Însă Ben Lewin nu este interesat deloc de latura erotică a subiectului său. Toate scenele de sex sunt filmate cu multă eleganţă şi bun gust, iar în ciuda mediului în care au loc, nu poţi să nu simţi în aer o atmosferă clinică. Totul este văzut ca un tratament. De altfel Cheryl îi explică foarte clar diferenţa dintre ceea ce face ea şi activitatea unei prostituate oarecare. De aceea şi numărul şedinţelor este limitat la 6, este o măsură de siguranţă care vrea să prevină formarea unei legături emoţionale între terapeut şi client.

Sexualitatea, mai ales explorarea ei de către un om cu dizabilități, fiind principalul subiect al filmului ai crede că îl transformă într-o înşiruire de imagini şi cuvinte complicată şi greu de înţeles cu multe clișee. Până la urmă nu toţi putem empatiza cu un bărbat paralizat de la gât în jos, nu? Într-adevăr, suferinţa lui Mark este inimaginabilă, dar în acelaşi timp total irelevantă pentru filmul nostru. Lewin nu este interesat să ne arate un om cu dizabilităţi care suferă şi se luptă să răzbată într-o lume prea dură. Nu vedem geniul neînţeles al lui Mark, aşa cum se face în multe filme de genul ăsta - vezi A Beautiful Mind (2001), The Theory of Everything (2014) sau The Imitation Game (2014) - . Nu, în The Sessions este vorba despre un om care a avut o viaţă grea şi a trecut peste şi care are o dorinţă simplă, să îşi descopere sexualitatea.

Această dorinţă simplă este cea care schimbă jocul, fiindcă oricine o poate înţelege, este ceva înrădăcinat în fiecare fiinţă umană. Aici nu trebuie să încercăm să descifrăm geniul puţin arogant a lui Stephen Hawking , drama complexă a lui Turing sau efectele schizofreniei asupra intelectului lui John Forbes Nash. De aceea este atât de uşor să empatizăm cu eroul nostru.

Totodată, ceea ce te va surprinde foarte plăcut în filmul Lewin este uşurinţa dramei portretizate. Adică, vedeţi voi, în majoritatea filmelor biografice sau inspirate din fapte reale, accentul se pune pe gravitatea vieţii sau întâmplării de acolo. Subiecte grele precum rasismul, boli, dizabilităţi, accidente, genocidul, sunt cel mai adesea ecranizate. Dar aici, chiar dacă viaţa lui Mark O'Brien poate fi văzut că o dramă, filmul nu este interesat să arate asta. Noi nu vedem suferinţa sa, ci felul în care profită la maxim de viaţă aşa cum e ea. Chinul său există, dar ca Mark şi noi îl lăsăm undeva în spate. Durerea nu este relevantă, ci fericirea pe care poţi să o găseşti indiferent de situaţia în care te afli.

Mark scrie articole şi poezii, îşi cumpără haine noi mereu şi cel mai important iubeşte. O iubeşte pe asistenta sa Amanda ( Annika Marks ), chiar dacă aceasta nu-i răspunde cu aceleaşi sentimente. Deşi înţelege regulile, tot se îndrăgosteşte de Cheryl. Şi în ciuda conjuncturii nu foarte fericite, îşi găseşte şi marea iubire în Susan ( Robin Weigert ), o voluntară la spitalul în care este internat. Această dragoste neobosită a personajului transcende orice limită pe care o întâlneşte.

Pe partea tehnică filmul este destul de modest. Însă compensează prin actori. Hunt şi Hawkes fac nişte roluri demne de oscar şi aduc pe ecran o sensibilitate rar văzută. Şi exact aceste legături de prietenie, iubire şi întrajutorare fac filmul atât de special. Cuvintele şi comportamentul lor este uman, actorii se pierd complet în rol şi ne fac să uităm că privim un film. Este o poveste de viaţă în care oricine poate găsi ceva ce a existat sau există încă şi în experienţa proprie.

Finalul, în opinia mea este memorabil. Recitarea poeziei favorite a lui Mark, „A Love Poem to No One in Particular", o creaţie de o mare sensibilitate, care nu este relevantă doar pentru situația poetului. Oricine iubeşte sau a iubit se poate regăsi în cuvintele sale. Mai ales cei care iubesc literatura și scrisul. De asemenea, discursul de dinainte al preotului care îl descrie pe Mark drept un om care a trăit „day by day, breath by breath", finalizează portretul vieţii poetului. Existența lui Mark O'Brien este cu adevărat o lecţie, o lecţie despre un om care iubea viaţa şi trăia ca să iubească.

Filmul este destinat unei audienţe mature şi în niciun caz nu îl recomand copiilor sau adolescenţilor. Subtilitatea emoţiilor transmise trebuie înţeleasă pe deplin pentru a putea aprecia adevărata valoare a creaţiei lui Lewin. The Session este ceva ce vezi tot mai rar în cinema. Nu este o melodramă sau un film erotic ieftin. Nu vrea să surprindă, nu se vrea mare, şi totuşi umbreşte multe alte producţii.

NOTA : 9


vezi și